Deschizi un cufar plin de amintiri ce au o aroma, o culoare, un miros, un suras. Te lasi imbratisat de sunetul acelei amintiri, te lasi inconjurat de esenta ei. Apoi ii dai drumul, o lasi sa zboare catre cerul mintii tale, desi esti constient ca mai devreme sau mai tarziu se va intoarce din nou la tine si se va aseza linistita asupra simturilor tale, invaluindu-le in incercarea de a le amorti. Si stai acolo, luptand cu o amintire. O amintire ce invinge intotdeauna prezentul, ca un mort ce il domina mereu pe cel viu.

Un mort care lasa in urma sa o dara de distrugere, de degradare, care a avut parte de o iubire neconditionata si care incepe sa-i chinuie chiar si pe cei care nu l-au vazut vreodata. Iar cel viu este poate stupid, deoarece continua sa dea tot ce poate, da si nu cere nimic in schimb. Iti promiti tie insuti sa nu mai adaugi alte rani, doar sa le oblojesti pe cele deja existente. Simti frustrare, sa pierzi in fata unui mort, intotdeauna si oricum. Un mort care exista doar cand iti amintesti de el.
O poveste ce poate nici nu exista, reala sau poate inventata de atatia si de nimeni in acelasi timp, acolo unde ceva mort de atata vreme este mai important decat ceva viu. Si incepi sa crezi ca doar o amintire poate invinge o alta amintire.