Iubirea e ca un pres la intrarea in suflet.Ne lasam pe el toate sentimentele atunci cand plecam.Sa le curete altul dupa noi.Ne grabim sa inchidem usi ,chiar daca nu avem chei pentru a deschide altele noi.Trantim totul in urma noastra,pe masura durerii din suflet.Si cu cat ne doare mai tare,cu atat zgomotul plecarii e mai taios.Nu ne mai pasa,ne lepadam de orice gest frumos si gand bun.Si uitam.Ce-a fost,cum a fost si cat a mai ramas in sufletul nostru.Si simtim pustiu si fara de sansa.Si fara cale de intoarcere.Sinceritatea,ca si iubirea, e un paradox,doar ceva bun de comentat si care arata frumos in cuvinte. Practic,insa,nu suntem decat niste primitivi lipsiti de sentimente si simt de raspundere.Nici macar pentru propiile fapte. Suntem incontinuu intr-o balanta a propriilor interese.Sinceritatea nu mai e o virtute,ci o scoatem ca pe o haina noua,in ocazii speciale,doar cand vrem sa impresionam .E trist cat de singuri suntem intr-un secol in care am ajuns ,practic,sa ne calcam in picioare.
Nu-mi mai pun asa multe intrebari, nu mai ma uit atat de mult in jur ,indiferent, oameni, fapte, lucruri sau stari, chiar nu mai simt nevoia sa analizez , sa ma intreb sau sa imi caut raspunsuri. Imi ajunge sa imi placa sau sa nu imi placa ca si finalitate. Si-n functie de asta sa vreau sau sa nu vreau ceva.Poate n-ar mai trebui sa ne cautam atatea motive sa simtim, sa vedem goluri sau plinuri, sa te doara sau sa nu te doara. Sa luam lucrurile pur si simplu asa cum sunt si vin. Pe simplul motiv ca, ne place sau nu, viata chiar e tot mai scurta cu si pentru noi. La ce sa o mai risipim pe nimicuri ?Tot ce ramane e : “bine ca a fost, bine ca am putut”.

o zi senina in suflete.jeanne72001